POVESTEA RUGĂCIUNII UNEI PIETRE

Adusă pe braţele spumegânde ale unui val rebel, piatra se trezi în bătaia soarelui, în mijlocul suratelor ei, transformate în nisip. „Trecutul meu este şters, iar ultima picătură de apăcare va rămâne în lăuntrul meu va mărturisi întotdeauna ceea ce eu dejaam uitat."

Razele soarelui, încălzind picătura, au emanat împrejurul ei aroma apelor din adânc. Curând, o noapte verde coborî, steaua din nalt începu să-şi clipească arderea; şi marea îi trimise o lacrimă. O lacrimă mare, pură, plină de toată durerea unei inimi de piatră sfărâmată. Aceasta lacrimă a avut puterea de a mişca în piatră ceea ce nu reuşise să zdruncine miile de valuri ce-au trecut de atâtea veacuri. De această lacrimă era nevoie pentru a înainta în timpul căldurii puternice ce avea să urmeze. O căldură sufocantă, tare ca diamantul, pătrunse în picătura de nisip ce forma piatra în a cărei inimă lacrima se rupse-n două: de acum era o piatră dar simţeau două inimi. Dureroasă dar catifelată atingere; acum inimile au început să bată tare, nutrind prin puterea diamantului şi strălucirea lui. Astfel, gândul înalt în smerenia lui se întrupă în rugăciune. „Doamne, fă-mă cenuşă, să-mi văd păcatul fumegând şi fă-mă apă de izvor să răcoresc gâtleju' înfierbântat".

Amin.