octombrie de bucuresti

Este octombrie, neasteptat de cald octombrie. Fara sa ma pot bucura prea mult de zilele astea care te indeamna sa iesi in parc, sa te lasi mangaiata de razele soarelui si sa astepti frunzele sa cada una cate una cu gandul la un Bucuresti de-odinioara, ma regasesc in fata aceluiasi monitor flat, cu o tastatura silentioasa drept companion de conversatie, intr-un birou care tinde sa-mi devina casa. A venit vara si a trecut, fara sa stiu exact cand si cum, se pare ca a trecut si toamna, imi dau seama cum se duc lunile cand vad mail-ul de la Cristina intrebandu-ma daca vreau salariul numerar sau pe card si ma trezesc intrebandu-ma cu ochii in calendar, este iar 20? oare ce luna? S-a dus din nou vremea sandalelor si a fustelor de in, si oricat as incerca sa imbrac culori vesele, tari, parca nu mai pot, asa ca dupa nuantele de maro, kaki, albastru si uneori putin roz, imi dau seama ca se apropie iarna. Mi-e teama de tremuratul in statii asteptand un autobuz care vine oricum plin de oameni, dar probabil nici nu o sa realizez cand va da primavara si o sa-mi doresc din nou sa merg in parc, sa vad de data asta magnoliile in floare sau sa ma bucur de vantul rece si proaspat.

In autobuz, aceleasi fete obosite, aceeasi oameni cu casti in urechi si cu cate un iPod atarnand de gat, si bineinteles acelasi ziar Libertatea pe care toata lumea il citeste de parca ar fi hrana pentru suflet. Din cand in cand mai vezi un tanar in costum, cu gulerul camasii cam uzat, citind o carte, una din acele carti editate prin anii '90, cu vreo 400-500 de pagini, captivat profund de lectura sau poate un tanar actor cu un scenariu deschis, in timp ce incearca sa-si tina echilibrul in tramvaiul care mai mult icneste si se impiedica decat sa ruleze lin pe propriile sine. Noroc cu cartile si internetul, asa avem din cand in cand iluzia ca ne traim vietile. Am plecat aseara la ora 2 de la birou, avand in cap strategii de coaching si bulett-uri si font Arial de 12 la 1.5 spatiere iar soferul de taxi, un domn care mi-a spus ca de curand a implinit 47 de ani imi explica cum tineretu' asta de azi munceste pana la ore ca aceea si nu mai are timp nici sa cheltuie banii pe care ii castiga. Daca in antichitate sclavii erau constransi de bici, acum ne oferim sclavi de buna voie, apreciind buna vointa a sefului care este de acord sa vii la lucru si in weekend pentru ca sa-ti poti respecta dead-line-urile. Frigiderul meu e gol acasa, si nu pentru ca Doamne fereste nu as avea cu ce sa-l umplu, dar saptamana de saptamana ma vedeam pusa in situatia de a arunca mancarea gatita, sau salamul feliat deja uscat, sau acele oua cumparate cu o luna jumate in urma cand m-a vizitat o verisoara si am mancat omleta cu ciuperci. Pacat de atata risipa, asa ca acum nu mai cumpar mancare, si cand ajung acasa la 10 noaptea beau un pahar de suc de rosii sau un iaurt cumparat de la non-stop si incerc sa-mi gasesc energia sa pun masina de spalat, ca maine nu mai am ce sa imbrac, sa dau cu aspiratorul, sa fac ordine in sifonier si poate sa imi calc doua camasi pentru zilele urmatoare. Ma gandeam aseara la un email primit de la un vechi prieten caruia nu am avut timp decat sa-i raspund fragmentar, in doar cateva paragrafe, cu el argumentam sus si tare ca eu sunt fericita cu viata pe care o am, incercand probabil cu vehementa sa ma conving pe mine insami ca intr-adevar asa este, ei bine, aseara am realizat ca nu sunt fericita, ... nu sunt nici nefericita, doar ca nu sunt fericita.