de ce asa?

Cum pot sa ma simt atat de bine toata ziua si sa termin ziua intr-o dispozitie atat de pesimista? Am una dintre cele mai bune saptamani din ultima vreme, lucrurile incep sa intre pe fagase oarecum normale, de ce starea asta?
Irina a reusit in sfarsit sa plece catre Brazilia, acum este in Madrid dar sper ca maine sa pot vorbi cu ea pe internet. Ma bucur atat de mult pentru ea, s-a luptat atat de mult pentru visul asta; ce pot sa mai zic decat sa lasam in spate zilele, saptamanile de incertitudine si de stres si de intrebari si sa ne bucuram ca a reusit, sa asteptam poze din Sao Paulo si sa auzim numai de bine de la ea, din jumatatea cealalta de lume :D.
Parca as avea 100 de ani, am ajuns sa-mi traiesc visele prin realizarile celorlalti din jurul meu; nu ca ar fi rau sa ma bucur pentru cei din jurul meu, dar stii cum e vorba aia: Batranii dau sfaturi bune pentru ca nu mai pot da exemple rele! Suna atat de patetic; nu pot sa cred ca eu sunt cea care scrie acum randurile astea. Nu ma mai recunosc, poate ar trebui sa merg putin in recunoastere prin zona, nu se poate ca Bucurestiul sa fie atat de mare incat sa ma pierd si sa nu ma mai regasesc. Cand ma gandesc ca ma bucuram de Bucuresti mai ceva ca un copil mic in fata unei vate de zahar, iar in weekend-ul trecut cand am vrut sa ies in oras pur si simplu nu am gasit nimic interesant de facut. Intr-un final am mers la film, mare distractie pentru o duminca dupa-amiaza :) dar asta e ... dupa ce ca mi-am pierdut imaginatia, acum imi pierd si memoria si nu mai sunt in stare sa-mi amintesc nici ce-mi facea placere sa fac in timpul liber. Nu stiu daca solutia ar fi sa renunt si la timpul liber pe care-l mai am sau sa incerc sa ies din cercul asta in care habar nu am cum am intrat. Din nou atat de multe intrebari, proasta decizia de a-mi incheia ziua de lucru cu un pahar de bere, mai bine mergea o cafea, cred! :)

Well, nu toate zilele se termina asa de prost, important este ca ziua de maine va fi cu siguranta mai buna.

aura

cu capul in nori ...

Am experimentat pentru prima data zborul cu avionul, :) nu mi-am imaginat niciodata ca poate fi atat de amuzant si interesant; desi poate nu zborul in sine a fost asa ci faptul ca am fost insotita de oameni spirituali si pusi pe glume, cine stie!

Lasand la o parte aspectele pur tehnice sau glumele echipei mele care va avea acum motive sa faca haz prin birou de cum am luat eu experienta zborului, am trait inca unul dintre lucrurile pe care mi le propusesem. Stii cum se intampla, ajungem sa ne facem lista cu lucruri pe care am vrea sa le facem inca in viata asta abia cand am ajuns la nivelul in care copiii ne sunt pe picioarele lor, cariera este aproape de final si incepem sa realizam ca am investit toata viata in lucruri care speram sa conteze pentru altii si nu pentru noi. E ciudat cum ne gasim intotdeauna motivatiile pentru altii si mai putin pentru noi; de parca altcineva ar trai viata noastra pentru noi, si nu noi insine. Mi se intampla la inceput de an nou, sau cand evenimente importante se intampla in viata mea sa iau inteleapta decizie sa prioritizez lucrurile din viata mea si sa-mi canalizez energia si motivatia catre lucruri care chiar sa conteze pentru mine. Insa mereu se intampla sa fac lucruri pentru ca trebuiesc facute sau pentru a demonstra altora ca pot, ca sunt in stare, intotdeauna am de demonstrat altora cate ceva, mai putin mie. Si stiu ca este gresit, stiu ca nu este bine, dar ajung mereu in situatia asta. Apreciez atat de mult oamenii care stiu ce vor si lupta pentru lucrul pe care-l vor, mi-as dori sa am si eu vointa si puterea asta.

aceeasi aura

dintr-o seara de iulie

Maine-poimaine se face deja un an de cand sunt in Bucuresti, a trecut un an de cand mi-am luat licenta si parca a fost ieri. Simt ca am realizat atat de multe, si totusi ceva imi lipseste.

Nu stiu de ce, am simtit din nou dorinta de a scrie cateva ganduri aici. Mi-ar placea atat de mult sa las pur si simplu degetele sa treaca peste tastatura si sa scrie tot ce-mi trece prin minte si nu inteleg de ce nu reusesc. Parca ma lovesc in mod constant de un zid, de o bariera invizibila care pur si simplu nu se lasa daramata. Cred ca este si lipsa de exercitiu, de mult timp nu mi-am mai exersat imaginatia, sa visez cu ochii deschisi, mi se intampla, sa-mi fac planuri si sa visez la cat de multe vreau sa realizez, mi se intampla, dar niciodata nu am putut efectiv sa exprim ceea ce visam sau ceea ce imi doream. Mi se intampla uneori sa am inima plina si sa vreau sa exteriorizez, mi se intampla sa vreau sa spun atat de multe si sa nu-mi gasesc cuvintele, poate ar fi mai usor sa vorbesc despre asta, dar nu este atat de usor ...

niciodata nu este